Traducere de Daniela Boriceanu. Postfata de Alexandru Calinescu. Romanul
este o marturie originala a unui episod istoric dramatic, din perioada
maoista de „reeducare” a tinerilor „intelectuali” (cel mai adesea
adolescenti cu liceul neinceput) in sate uitate de lume, pe virf de
munte, este insa si declaratia de iubire pentru cuvint, pentru
literatura ca mijloc suveran – dar si viclean – de eliberare. Romanul
autobiografic aduce in scena doi adolescenti (pe autor si pe prietenul
sau, Luo), fii de medici – adica de burghezi si de „dusmani ai
poporului” –, trimisi la „reeducare” pe Muntele Fenixului Ceresc, in
plina Revolutie Culturala, intr-un sat in care singura cultura este cea
agricola. Inarmati cu o vioara, cu un desteptator si, mai tirziu, cu
traducerile interzise (furate de la Ochelarist – un alt tinar aflat la
reeducare) din Balzac, Stendhal, Flaubert, Dumas, Hugo, Dostoievski,
Dickens, Melville, Rolland, eroii nostri isi executa muncile menite sa
le invioreze constiinta revolutionara: cara excremente cu spinarea,
muncesc in mina si pe orezarii si vizioneaza filme (nord-coreene sau
albaneze) pe care le relateaza satenilor in reprezentatii de cinema
povestit. Usa evadarii si a izbavirii spirituale li se intredeschide
insa prin lectura la lumina lampii – departe de privirile vigilente ale
primarului satului – a marilor autori occidentali pusi la index. Si
prima care trece dincolo de ea este Micuta Croitoreasa, iubita lui Luo –
si ea reeducata, dar sentimental, de Balzac. Povestea, dramatica in
definitiv, nu serveste insa unui rechizitoriu politic si nici nu vizeaza
o rafuiala a autorului pentru cei trei ani petrecuti in „resedinta de
reeducare”. Este o lectie indrazneata de libertate, marturie a iubirii
pentru literatura, pentru viata.